Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Ideologia“ și poetica „manifestelor“ nouăzecismului. La umbra lui Caragiale

        de Gabriela Gheorghişor

Nouăzeci, subintitulat „foaie lunară de literatură tânără“, apare odată cu numărul 27/ 1990 al Luceafărului. Tot la pagina 11. Sumarul paginii cuprinde un editorial, cronica literară, un poem, o rubrică fixă, Libertatea de... A, cu semnatari diferiţi, şi un spaţiu pentru Cristian Popescu. Prea multe ambiţii pentru o singură pagină, am spune. Cronica literară, dedicată cărţilor colegilor şi susţinută de Dan-Silviu Boerescu, este, de fapt, o semnalare, cel mult o recenzioară. Nici editorialele, scrise în primele două numere de Horia Gârbea şi Daniel Bănulescu, nu au încărcătură teoretico-literară. Gârbea formulează nevoia trecerii „De la gaşcă la echipă“, adică necesitatea unei acţiuni organizate, ca un joc de fotbal, întrucât „O promoţie (literară sau de alt fel) nu este un scop în sine, ci o consecinţă a luării în posesie a domeniului (literar) în toate părţile lui“ (Gârbea, 1990: 11). Daniel Bănulescu, în „Optzeci, nouăzeci, suta!“, aminteşte marginalitatea şi marginalizarea nouăzeciştilor, care „s-au retras în cantonamente speciale, tip Martin. Acolo s-au antrenat buni ani de zile, departe de privirile coconetului literar, cu şarmul şi siguranţa de a fi la o bună categorie de greutate. 90 mi se pare o categorie perfectă. 80, încă vulnerabilă. 100, supraponderal㓠(Bănulescu, 1990: 11). După această pregătire subterană a muşchilor literari, „boxeur-ul“ nouăzecist de categorie grea va avea ocazia să-şi arate forţa în public, prima arenă care i-a deschis porţile fiind Luceafărul. Ambele articole folosesc analogii sportive şi îndeamnă, cu încredere, la intrarea în competiţia oficială a literaturii.

Nouăzeci va deveni apoi „autonom“, ca Supliment de direcţie al revistei Luceafărul, cu un colectiv redacţional alcătuit din Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Cătălin Ţîrlea. Tinerii nouăzecişti nu au însă vocaţie de teoreticieni şi de critici literari de direcţie. Textele lor publicistice sunt lejer-umoristice, ludic-ironice, parodice, învârtoşate adesea de spirit polemic ori satiric. Aerul teribilist-adolescentin se degajă chiar din retorica sloganurilor de pe frontispiciu: „CULTURA NAŢIONALĂ S.A.:/ NOI O FACEM – EA NU VREA“ (Nouăzeci, 1992, 6: 1), „Megastar, megaartistă./ Nouăzeci – megarevistă!“ (Nouăzeci, 1992, 7: 1), „Pune Doamne-o dictatură/ S-o dăm pă literatură (distih din imnul scriitorului oprimat de democraţie“ (Nouăzeci, 1992, 8: 1). O direcţie, nu atât literară, cât mai ales culturală, se poate deduce, totuşi, dincolo de jocul acesta de artificii. Iar ea este patronată de figura lui Caragiale. Spiritul caragialesc poate fi identificat la nivel de „ideologie“, dar şi de poetică şi stilistică, în multe dintre textele Nouăzeciului.

Prima idee importantă a nouăzeciştilor este re-definirea identităţii naţionale, odată cu auto-definirea revistei, aşezate sub genericul „Dinastia Caragiale“. Discursul identitar este o obsesie a culturii noastre, începând de la marii cronicari moldoveni, trecând prin Şcoala Ardeleană, prin polemicile interbelice asupra specificului naţional, fixate în antinomia tradiţionalism vs. modernism, până la deturnările şi falsificările politice din epoca naţionalismului ceauşist. Însuşi Mircea Martin, mentorul de la cenaclul Universitas, publicase, în 1981, o carte relevantă pentru această temă, G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române. Să ne reamintim că G. Călinescu, „divinul critic“, este şi cel mai important mitograf literar de la noi, „fără îndoială cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române şi cel care a izbutit să impună publicului cititor, pentru un timp uimitor de lung, câteva mari proiecţii mitice“ (Negrici, 2008: 53). Tot el este autorul omniprezentei etichete „Eminescu – poetul naţional“, impusă în manuale, în istoriile literare didactice şi speculată de culturnicii epocii de aur, care au lucrat cu râvnă la ceea ce Eugen Negrici numeşte „Fabrica de sfinţi“ (Negrici, 2008: 52). În această postură de constructor şi apărător al Pantheonului literar naţional, Călinescu a devenit o voce de autoritate şi de autorizare pentru ideologii culturali ai regimului ceauşist: „Limbajul la limita vulgarităţii, iritările, tehnicile subestimării, ale discreditării şi chiar loviturile sub centură pe tema antiromânismului şi neromânismului prezente în «luările de atitudine» ale criticilor în misiune, servind cu zel politica culturală ceauşistă, ori ale semidocţilor de astăzi şi dintotdeauna, învăpăiaţi de mistica salvării idolilor, toate se află in nuce la Călinescu. El ne-a arătat cum trebuie trataţi scepticii“ (Negrici, 2008: 47). Oricât ar părea de paradoxal, nici Caragiale, scriitor cu o personalitate diferită de cea a lui Eminescu şi un spirit creator opus eminescianismului, nu a scăpat de mitologizare, şi nici de etichetă: „Caragiale, critic al realităţilor sociale şi al moravurilor burgheziei române de la confluenţa veacurilor XIX şi XX“. Literatura sa, interpretată şi manipulată tendenţios, a avut aceeaşi soartă de instrument al propagandei comuniste (pentru istoria „anexării“ ideologice a lui Caragiale de către sistemul comunist, v. Negrea, 2012: 26-35).

Nu este, astfel, de mirare că, după o perioadă de naţionalism sforăitor şi propagandist, de auto-mistificări compensatorii (vechi şi noi) şi/sau dirijate politic, tinerii nouăzecişti simt nevoia schimbării „paradigmei“ identitare. Iar această paradigmă o (re)descoperă în Caragiale. Mai precis, în opera lui Caragiale, înţeleasă ca o formă specifică de spiritualitate: „În primul rând, Caragiale este altceva decât I.L. Caragiale! Cine va înţelege acest postulat, poate că va înţelege şi revista noastră. (...) Caragiale este, mă încumet s-o spun aici, modelul ontologic cel mai bine adaptat la spaţiul românesc în genere.// De vreme ce există şi după I.L. Caragiale, rezultă că Caragiale (care admite şi chiar iubeşte orice cacofonie!) a existat şi înainte de I.L. Caragiale.// Există, fără îndoială o dinastie Caragiale care domină dintotdeauna istoria noastră. O dinastie înlănţuită în timp printr-un soi de lege a consangvinităţii spirituale, o lege care înrudeşte într-un mod cu totul şi cu totul special indivizi din veacuri diferite, dar cu criterii asemănătoare.// Noi vrem să arătăm că societatea şi gândirea românească se mişcă şi astăzi conform rigorilor unei paradigme ce ar putea să poarte titlul de mai sus.“ (Ţîrlea, 1992a, 5: 1). Cristian Popescu, la rândul lui, enumeră şi câţiva membri ai acestei „dinastii“: Ion Budai-Deleanu, Anton Pann, Costache, Mateiu şi Luca Ion Caragiale, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Radu Cosaşu, Mircea Cărtărescu (Popescu, 1992a, 5: 1). Că o asemenea familie de spirite înrudite există în istoria culturii române, nu încape îndoială. Că acestea ar reprezenta o „paradigm㓠identitar-naţională dominantă, rămâne discutabil. Nu întâmplător, Mircea Martin vorbeşte, în studiul deja menţionat, şi despre „un «complex» în faţa criticii înseşi“ (Martin, 2002: 45).

Cert este însă că, dup㠒89, Caragiale nu a intrat în sfera preocupărilor revizioniste sau demitizante (v. Cazul Eminescu, 1999, cu dinamitarea „mitului“ în celebrul număr 265/ 1998 al revistei Dilema). În volumul cu titlu semnificativ, Caragiale. Marele paradox, Gelu Negrea comentează re-învierea post-revoluţionară a lui Caragiale, dar tot ca armă pentru „războaie non-artistice“ sau ca monedă curentă pentru descrierea unor situaţii, evenimente, stări social-politice (Negrea, 2012: 36). Cercetătorul mai aminteşte şi faptul că, la începutul lui 1990, a apărut revista de satiră socială şi umor cu titlu caragialian Academia Caţavencu (din care s-a rupt apoi o parte a redacţiei, creând Caţavencii), că Dilema are pe frontispiciu un citat din Caragiale, rubrica lui Andrei Pleşu, din aceeaşi revistă, de asemenea, ş.a.. Inflaţia de Caragiale era (şi este), să spunem aşa, în l’air du temps. Opera lui Caragiale a hrănit şi hrăneşte însă imaginarul identitar românesc precum o „biblie păgână“. De aceea, dincolo de multiplele sale paradoxuri, „Marele Paradox“ nu este „al literaturii lui Caragiale, ci al României reale“, în care „ficţiunea se dovedeşte mai durabilă şi mai semnificativă decât realitatea“ (Negrea, 2012: 249).

Dar nouăzeciştii erau ei înşişi conştienţi de translările abuzive între ficţional şi real, de simplificarea ori reducerea la clişee a lui Caragiale: „Nimica nu mă agasează mai mult ca suficienţa cu care intelectualul nostru mediu, stupid prin înseşi natura şi conformaţia sa mentală, se grăbeşte în a-l recunoaşte pe Caragiale în te miri ce replică sau gest al vreunui contemporan. Mă întreb cât de prost trebuie să fii oare ca să-l poţi reduce cu atâta nonşalanţă pe Caragiale la câteva replici ale lui Farfuridi sau Brânzovenescu?! Şi, regăsindu-le în rostirea cotidiană, să exclami viguros şi cu deplină încredere în potenţa ta intelectuală: «Uite, Caragiale!»“ (Ţîrlea, 1992a, 5: 1). Iar pericolul ar fi acela al „mitologizării-inverse, în răspăr, a lui Caragiale“. „Maniheist şi aberant, dacă tot ce e mai bun din aşa-zisul «românism» stă sub semnul lui Eminescu, tot ce e rău moral şi rău social este aşezat sub semnul lui Caragiale.“ (Nouăzeci, 1992, 6: 2). Acestui tip de mitologizare-inversă, Cristian Popescu îi răspunde prin rescrierea parodică a poemului sorescian Trebuiau să poarte un nume, ironizând şi balada Mioriţa, îndeobşte considerată unul dintre miturile fundamentale ale poporului român (Popescu, 1992c, 6: 1).

Ajungem, astfel, la a doua idee esenţială din „politica literar㓠(o rubrică colectivă a suplimentului se numeşte chiar aşa: „Politica literară şi viceversa“) a nouăzeciştilor: autonomia esteticului. Deşi mărturiseşte că îl consideră pe Caragiale „un model mai mult etic decât literar“, că, inevitabil, perceperea realităţii poate fi „viciată de literatură“, c㠄viziunea caragialeană asupra mediului social românesc are dimensiunile etice cele mai proprii şi adecvate“, Cătălin Ţîrlea spune limpede şi apăsat: „Fireşte, Caragiale nu există şi n-a existat vreodată în afara literaturii.“ (Ţîrlea, 1992b, 6: 1). În plus, la pagina de „Politică literară şi viceversa“, Nouăzeciul polemizează cu Monica Lovinescu pe tema Caragiale. Într-un număr din Apostrof (nr. 6-7-8/ 1992) focalizat pe Caragiale, aceasta publicase articolul „Despărţirea de Caragiale?“. Vocea de la Europa Liberă propunea o „«despărţire de caragialism» şi o «readucere» a lui Caragiale în literatură“, „«Caragialism» însemnând acea atitudine socială şi politică a românului din perioada comunistă (’45-’92), atitudine caracterizată prin «zeflemea» şi prin «perpetua relativizare a binelui şi (a) răului»“. Nouăzeciştii îi reproşează însă autoarei est-eticii amestecarea criteriilor în judecarea literaturii, în fraze nelipsite de ironie muşcătoare: „1) profesionalismul Monicăi Lovinescu în comentariul social-politic este indubitabil şi verificat; a nu se rezuma la acesta înseamnă a frustra publicul de unul dintre cele mai autorizate şi riguroase condeie publicistice; 2) Monica Lovinescu nu se pricepe la literatură, sau, oricum, nu se pricepe la Caragiale; faptul nu reprezintă o nenorocire, 89,9 procente din populaţia globului fiind în aceeaşi situaţie; 3) confuzia de criterii, mai precis încercarea de a întrepătrunde criteriile literare cu cele ale analizei socio-politice, duce inevitabil la situaţii groteşti (precum cea de mai sus!) şi la alterarea autorităţii unui nume public solid.“ (Nouăzeci, 1992, 6: 2). Ei nu contestă existenţa caragialismului ca item al gândirii relativizante, sceptice, dar îl valorizează pozitiv, ca o contrapondere a fanatismului şi a absolutismului din care s-au născut autocraţiile şi dictaturile, adică exact ce condamna Monica Lovinescu însăşi. Cât priveşte lectura lui Caragiale ca expresie a unei anume societăţi (capcană în care a căzut, de altfel, şi E. Lovinescu, şi al cărui verdict critic a fost infirmat de timp), aceasta e deconstruită prin argumentul universaliilor. Tipologia personajelor lui Caragiale nu este localistă, şi nici închisă temporal, tinzând spre o caracterologie în siajul clasicismului. În fapt, ceea ce se afirmă aici sunt principiile de estetică pe care le enunţa Maiorescu în Comediile domnului I.L. Caragiale (caracterul ficţional şi universal al artei, în a cărei judecată nu au ce să caute criteriile sociologiste, etnice sau etice): „personajele lui Caragiale sunt, în primul rând, proiecţii caragialeşti. De-abia apoi pot fi considerate horoscop naţional • Uităm că există şi o Românie a lui Blaga, o altă Românie a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, o altă Românie a lui Mircea Eliade ş.a.m.d. • Uităm că aceste Românii – ca şi cele ale lui Eminescu sau Caragiale – sunt, în primul rând, viziuni interioare (...) • Parafrazând un paradox cioranian, sentimentul românesc al fiinţei dacă nu e şi paraguaian şi bulgăresc şi franţuzesc dintr-o dat㠖 lipseşte cu desăvârşire şi nu mai este sentiment al fiinţei • Iar dac㠖 nu într-un biet deputat român – ci în însuşi preşedintele S.U.A. nu întrezărim ceva din Caţavencu, degeaba a scris Caragiale • Credeţi că cetăţeanul Marii Britanii nu se turmentează niciodată? • (...) De ce să facem acum din Caragiale un tiran odios al spiritualităţii româneşti? Cum am făcut cu Eminescu (Care este un tiran blând şi bun). Dintr-o serie de complexe camuflate, bineînţeles. Din neputinţă. Din nevoia de-a pune la gâtul altcuiva cruciuliţa jegoasă a păcatelor noastre.“ (Nouăzeci, 1992, 6: 2).

În spiritul decomplexat şi criticist al lui Caragiale, nouăzeciştii propun detabuizarea, „desacralizarea“ modelelor culturale. Într-o polemică blândă cu C. Stănescu, autorul unui editorial din Adevărul literar şi artistic (nr. 144/ 1992) numit „La coş, modelele!“ (în care susţinea că, de fapt, modelele nu trebuie niciodată aruncate la coş), aceştia se declară împotriva idolatrizării, a mitizării, a transformării personalităţilor culturale în statui, a ideologizării lor pe vectorul naţionalist (de stânga sau de dreapta), a patriotismului înţeles ca cecitate critică ori „complex“ al criticii: „De câte ori va trebui să spunem că este un fenomen provincial înălţarea pe soclu a unor personalităţi, oricât de merituoase ar fi ele, glorificându-le calităţile şi ocultându-le defectele?// Adică de ce să nu-i pot eu pune în discuţie pe Călinescu sau pe Eliade, pe Eminescu sau pe Monica Lovinescu?! Ne-am săturat de românii verzi ai stângii culturale, dar şi de românii absoluţi ai dreptei spiritualizante, pentru că nici unii din ei nu sunt decât proiecţii ale înfierbântării ideologice.“ (Nouăzeci, 1992, 8: 2). Alergia la majuscule traduce o nevoie de firesc, de normalizare a spaţiului cultural, în care apelativele de politeţe să nu mai fie conotate eroic, iar discuţiile să se poarte pe terenul esteticului: „Ne-am săturat de Doamna Poeziei româneşti, Ana Blandiana, de Doamna Culturii româneşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ca şi de toţi Domnii şi de toate Doamnele scrise cu D mare, aşa cum ortografiază C. Stănescu în editorialul mai sus pomenit. Vrem puţină normalitate! Vrem să vorbim cât mai normal cu putinţă (din punct de vedere estetic, cu tot ce cuprinde acest termen) despre poezia Anei Blandiana, eseurile lui Eliade sau publicistica politică a lui Eminescu, fără să ni se spună că facem un gest de amploare naţională.“ (Nouăzeci, 1992, 8: 2).

De altfel, Cristian Popescu afirmă la un moment dat absenţa unei ideologii a „generaţiei“ sale: „Cred că generaţia mea este pur şi simplu condamnată la singurătate ideologică, la o ideologie a turnului de fildeş!“ (Nouăzeci, 1993, 13: 1). Primatul creaţiei culturale îi animă pe nouăzecişti, care deplâng dezertarea din câmpul literaturii a unor critici literari importanţi sau a unor scriitori valoroşi ai generaţiei optzeciste, pentru a se implica în construcţia social-politică, instituţională, în activităţi lucrative ori cu specific consumerist. Dan-Silviu Boerescu scrie despre abandonarea oficiului critic de întâmpinare de către Nicolae Manolescu, intrat în politica activă ca parlamentar (Boerescu, 1992, 8: 3), iar Cătălin Ţîrlea, despre posibila „irosire“, prin „îndepărtarea de literatură a celei mai promiţătoare generaţii postbelice româneşti“: „Mircea Nedelciu este un, sper, prosper om de afaceri. Iaru consiliază o mare firmă de calculatoare. Cărtărescu şi Lefter fac oneste şi, sper, strălucite cariere universitare, iar Cristian Teodorescu face cronică TV cu o dezinvoltură incredibilă, de parcă nici el n-ar fi crezut vreodată în vorbele alea care-i spuneau că poate fi, că este un mare scriitor.“ (Ţîrlea, 1992e, 8: 8). Dispreţul şi greaţa faţă de politică (Popescu, 1990: 11) nu înseamnă totuşi, până la urmă, apolitism, ci antipoliticianism (v. şi Ancheta „Antipolitica“, din Luceafărul, 1990: 11). Nouăzeciştii nu ignoră realităţile social-politice, se uită ascuţit spre agora, chiar din „turnul de fildeş“, neimplicarea lor în structurile de putere nu duce la absenţa atitudinii, a sancţionării derapajelor, moravurilor şi năravurilor. Ei preferă postura de intelectuali critici, combătând însă cu arme literare, nu ideologice. Pe urmele lui Caragiale, cu şarja, parodia şi satira. Şi, evident, cu intertexte caragialeşti. În textul „Apoplexia naţiunii. Maicăl Gecsăn şi lupta de la Vaslui“ de Cristian Popescu sunt scăldate în acidul sulfuric al sarcasmului „complexul“ mahalalei de care suferă românul („Bineînţeles că sosirea mega-starului în România este echivalentă cu un eveniment istoric de talia luptelor de la Mărăşeşti. Încărcată de glorie, eroica noastră tânără generaţie nu va mai cânta în vecii vecilor la frunză, ci numai la dolar (pe care nici măcar nu-l va tăia la câini): «Foaie verde de dolar// Fă-mă, mamă, mega-star!»“; „Mega-starul a fost pentru noi ca-comeata pentru contemporanii lui Caragiale. A secat laptele din ţâţele tuturor mamelor românce sub 20 de ani“), politicienii, în frunte cu Ion Iliescu, şi naţionaliştii extremişti („Aşa cum Ştefan cel Sfânt, fiind prea scund, nu se mai putea urca pe calul de pe care căzuse în toiul bătăliei, aşa şi Ion Iliescu, fiind extrem de politicos, a aşteptat vreo oră mega-starul sub un castan. Un singur lucru nu înţeleg: n-o fi citit domnul Preşedinte ziarele noastre extremiste, din popor, care-l anunţau cu atâta grijă şi cu mai bine de-o lună înainte că mega-starul nu vine la Bucureşti să dea un concert, ci o lovitură de stat? Dacă-i înfigea americanul mişeleşte pumnalul în spate sub castan“), mândria românismului („Oricum, ca o binemeritată pedeapsă pentru că nu ne-au acordat clauza, Bush, Clinton şi Perot l-au aşteptat două săptămâni încheiate într-un boschet din dosul Casei Albe pe Gică Petrescu. Degeaba!“), poliţiştii („De ce-o fi alergând numai poliţia română în acelaşi clip cu mega-starul? Sunt convins că întreg parlamentul, başca guvernul cu toţi miniştrii, secretarii şi sub-secretarii de stat sunt extrem de invidioşi că nu aleargă şi ei.“), prostia („În mintea mea două uimitoare expresii ale spiritualităţii noastre se luminează reciproc: mega-starul şi românul-absolut. Rareori inteligenţa românească a putut da naştere unor noţiuni atât de miraculos semnificative şi de cuprinzătoare. Ele două strălucesc una prin alta la fel cum tot reciproc se luminează alegerile din septembrie ’92 şi primirea făcută la Bucureşti mega-starului. Sensul exact al acestei duble iluminări fiind sentimentul abisal al mahalalei şi mega-prostia la români.“), jurnalismul de senzaţie şi ortodoxismul („Ion Cristoiu, ca orice mega-ziarist, nu poate fi altceva decât speculantul ordinar al mega-prostiei naţionale. «Ziarul» său titra cu litere de-o şchioapă: «Milioane de tineri în pragul disperării». Ce s-a întâmplat? După concertul de la Bucureşti se-mbolnăvise mega-starul de gâlci. Gloriosul tineret român s-a bulucit prin biserici să dea acatiste. Însuşi Patriarhul a fost extrem de mândru de această renaştere a credinţei în sufletul noii generaţii. Iar mega-starul bineînţeles că s-a însănătoşit instantaneu.“). Parodiind un vers eminescian, textul se încheie apoteotic-hazliu: „Unde eşti tu, Nene Iancu, ca punând mâna pe ei...“ (Popescu, 1992d, 7: 1). Cătălin Ţîrlea, într-o pastişă caragialiană, „Fandacsia la români“, persiflează lipsa civismului la români, vizibilă în absenţa de la vot şi în „alibi“-ul Caragiale. Şi, peste toate, el ironizează chiar neînţelegerea operei lui Caragiale de către contemporani: „Eu ştiu ce-i în mintea ta! Tu zici aşa: ce-mi trebuie mie reacţiune, ce-mi trebuie mie republicani?! Las’
că-l am pe Caragiale. Bine, îl ai pe Caragiale, da’ vezi care-i curentu’ de opinie mai nou: «Ia mai terminaţi-vă cu Caragiale ăsta al vostru!». Aşa zice lumea bună. De-acu-ncolo, dacă vrei să mai ai unde bea o bere, trebe ştampilă la buletin. Fără ştampila «Jos Caragiale», nu merge! He, io ştiu ce-ţi zici tu: păi cum să termin, nene, cu ăsta, dacă-i ipohondrie-n ţară?! Păi ipohondria de unde vine? Nu vine când cazi în fandacsie? Şi fandacsia, mă rog, ea de unde vine? Nu vine de la o idee?! Aia e! Cum e românu’ nevricos, de curiozitate, imediat intră la o idee.// Giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice!“ (Ţîrlea, 1992c, 7: 1). În alt număr, cei doi, Cristian Popescu şi Cătălin Ţîrlea, realizează portrete în tuşe groase, animaliere, lui Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Satira este „îngropată“, la Popescu, în parodia tiparului unui CV (Popescu, 1992e, 8: 1), iar la Ţîrlea, într-un poem cu „metrul lui Grigore Alexandrescu“ (Ţîrlea, 1992d, 8: 1).

Deşi nu sunt formulate explicit nişte principii de poetică literară, o poetică a textelor din suplimentul Nouăzeci se poate, evident, configura. Şi pentru că acestea sunt, în cea mai mare parte, de inspiraţie caragialiană, am putea spune că primul principiu este acela postmodernist, de care vorbea Eco, al revizitării clasicilor. Sunt utilizate, astfel, toate formele intertextualităţii (citatul, aluzia) şi ale hipertextualităţii (parodia, pastişa, şarja), în „bucăţi“ precum cele prezentate mai sus. Modelul asumat rămâne însă Caragiale, cu arta lui care a speculat la maximum gazetăria, atât tematic, cât şi formal („Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul“, Pârvulescu, 2011: 91), publicându-şi majoritatea textelor chiar în gazete, într-un joc intertextual şi de mise en abyme extraordinar (Papadima, 1999: 102-110). Cu intertextualitatea şi punerea în abis se desfată şi Cristian Popescu, imaginând artistic „mica şi MAREA publicitate“ (Popescu, 1992b: 7), sau Cătălin Ţîrlea, concepând foaia din suplimentul Nouăzeci (supliment la supliment, cum ar veni) intitulată caragialian „AVENTUL TINERIMII litere, ştiinţe, arte ETC“, sau reportajele puse sub genericul „Cartea de crâşme“, menite să slăvească toposul cârciumei (tot caragialian). De fapt, aproape tot ce a observat critica literară despre poetica lui Caragiale în ce priveşte hibridizarea ori ştergerea graniţelor genologice, reciclarea genurilor de bas étage, a speciilor şi a limbajului jurnalistic (titluri şi clişee), racolarea „nimicurilor“, a mofturilor (v. Călinescu, Al., 2000), estetizarea kitschului (v. Cazimir, 2012), valorificarea autobiograficului, a prozaismului, a oralităţii, a folclorului urban, se găseşte şi în Nouăzeci.

Acknowledgment:

This work was supported by the strategic grant POSDRU/159/1.5/S/133255, Project ID 133255 (2014), co-financed by the European Social Fund within the Sectorial Operational Program Human Resources Development 2007-2013.

Referinţe:

Ancheta „Antipolitica“ (Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Horia Gârbea, Cătălin Ţîrlea, Lucian Vasilescu, Ovidiu Verdeş) (1990). Luceafărul 24.

Bănulescu, Daniel (1990). „Optzeci, nouăzeci, suta!“. Nouăzeci, în Luceafărul 31.

Boerescu, Dan-Silviu (1992). „Umbra lui Manolescu. La România literară“, Nouăzeci 8.

Cazimir, Ştefan (2012). I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Ediţia a doua, revăzută (1988 ed. I), Bucureşti: Editura Humanitas.

Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998 (1999). Antologie realizată de Cezar Paul-Bădescu, Piteşti: Editura Paralela 45.

Călinescu, Alexandru (2000). Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Ediţia a doua revăzută (1976, ed. I), Prefaţă de Ion Vlad, Colecţia „Eseuri de ieri şi de azi“, Iaşi: Institutul European.

Gârbea, Horia (1990). „De la gaşcă la echipă“, Nouăzeci, în Luceafărul 27.

Martin, Mircea (2002). G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române, ediţia a II-a (1981, ed. I), Cu un Argument al autorului, Postfaţă de Nicolae Manolescu, Colecţia 60, Seria Eseu, Piteşti: Editura Paralela 45.

Negrea, Gelu (2012). Caragiale. Marele paradox, Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Negrici, Eugen (2008). Iluziile literaturii române, Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Nouăzeci (1992). 6.

Nouăzeci (1992). 7.

Nouăzeci (1992). 8.

Nouăzeci (1993). 13.

Papadima, Liviu (1999). Caragiale, fireşte, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.

Pârvulescu, Ioana (2011). Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale. Cu 248 de reproduceri inedite, Bucureşti: Editura Humanitas.

Popescu, Cristian (1990). „Greaţa“. Nouăzeci, în Luceafărul 31.

Popescu, Cristian (1992a). „Dinastia Caragiale“. Nouăzeci 5.

Popescu, Cristian (1992b). „mica şi MAREA publicitate“. Nouăzeci 5.

Popescu, Cristian (1992c). „Dinastia Caragiale (II)“. Nouăzeci 6

Popescu, Cristian (1992d). „Apoplexia naţiunii. Maicăl Gecsăn şi lupta de la Vaslui“. Nouăzeci 7.

Popescu, Cristian (1992e). „Adrian Păunescu“. Nouăzeci 8.

Popescu, Cristian (1993). Nouăzeci 13.

Ţîrlea, Cătălin (1992a). „Dinastia Caragiale“. Nouăzeci 5.

Ţîrlea, Cătălin (1992b). „Dinastia Caragiale (II)“. Nouăzeci 6.

Ţîrlea, Cătălin (1992c). „Fandacsia la români“. Nouăzeci 7.

Ţîrlea, Cătălin (1992d). „Corneliu Vadim Tudor“. Nouăzeci 8

Ţîrlea, Cătălin (1992e). „O generaţie irosită?“. Nouăzeci 8.

© 2007 Revista Ramuri